Jó látni, hogy ami valóban érték az mindenkinek érték!

Szeretettel,

Csaba t.

Bastionul Roşu, promovat de două tinere devence

Pentru turiştii care nu s-au documentat cu stăruinţă înainte de a veni în judeţul Hunedoara, Bastionul Roşu poate trece cu uşurinţă neobservat. Ascuns dincolo de un gard cu poartă masivă, din lemn, copleşit de verdeaţă, în spatele unor pâlcuri de arbori uriaşi, Bastionul Roşu este un unicat al arhitecturii maghiare în Transilvania.

De departe aduce cu renumitele cule boiereşti din Oltenia şi Muntenia. Solid şi impozant, cu zidurile lui groase, de mai bine de o jumătate de metru, Bastionul Roşu tronează în mijlocul unui splendid parc, deasupra căruia se înalţă siluetele înalte şi viguroase ale unor arbori care au încremenit în timp. Dai să intri, iar două fete blonde, cu ochi albaştri, te întâmpină zâmbitoare. Sunt “stăpânele” bastionului: două eleve de liceu, din Deva, care se află zi de zi la Ilia. Vreme de două luni, pe parcursul vacanţei de vară, fetele au făcut ghidaj turistic pentru turiştii aflaţi în trecere prin judeţul Hunedoara, care au vrut să viziteze casa unde s-a născut principele Gabriel Bethlen. Cel mai probabil, este vorba chiar despre prima cameră cu bolţi a mezaninului. Aici, în 1580, s-a născut viitorul principe al Transilvaniei. Ghidajul în regim de voluntariat a fost o experienţă neobişnuită pentru cele două tinere. Când s-a anunţat la Liceul Téglás Gábor din Deva că se caută două eleve care să facă ghidaj turistic la Bastionul Roşu, în regim de voluntariat, au fost primele care s-au înscris. Nu mai făcuseră asta niciodată, aşa că au fost de-a dreptul entuziasmate şi, astfel, au devenit imediat “domniţele” moderne ale bastionului din Ilia. E modul Fundaţiei Sfântul Francisc (căreia îi aparţine monumentul istoric – potrivit spuselor profesorului Csaba Varga) de a păstra memoria istoriei de odinioară.

Casa vie

Încercând să explice cât mai bine în limba română istoria bastionului, fetele te conduc prin încăperi şi îţi spun că această clădire este unanim considerată casa natală a principelui Gabriel Bethlen. Cel puţin aşa spune tradiţia orală a secolului al nouăsprezecelea. O placă aşezată în anul 1909 de tinerii de la Colegiul Reformat de la Aiud, existentă şi astăzi în partea sud-vestică a turnului, confirmă naşterea princiară. Istoricul de artă Kovacs András afirmă, într-unul dintre volumele de prezentare a bastionului, că aceasta este singura clădire rămasă din fosta cetate de inspiraţie renascentistă. Practic, istoricii sunt convinşi că bastionul s-a păstrat în timp numai datorită respectului posterităţii faţă de domnia marelui principe. Clădirea aceasta care inspiră trăinicie a căpătat forma pe care o are astăzi în secolul al nouăsprezecelea, datorită unei extinderi în stil romantic. Asta pentru că vechiul bastion de colţ a avut, pentru început, o singură sală: încăperea sudică, boltită, care avea şi un şemineu. “Pe piatra cheii de boltă care se sprijină pe console, realizate în stil renascentist, se află sculptată imaginea emblemei familiei Bethlen din Ictar. Rama uşii renscentiste, la care se ajungea dinspre curte printr-o scară şi trecând printr-o terasă cu acoperiş sprijinit pe coloane romane, este decorată cu inscripţia din 1582 a lui Farkas Bethlen”, menţionează istoricul Andras Kovacs în volumul “Principele Gabriel Bethlen”, redactat în patru limbi (maghiară, germană, engleză şi română). Indiferent de istoria ei, un lucru este sigur: Bastionul Roşu este astăzi o casă vie. I-au dat viaţă “ghizii” care sunt la datorie, sub coordonarea profesorului Csaba Varga, încă de la primele ceasuri ale dimineţii şi până înspre seară.

Ilia, moşia familiilor Akos şi Dienesi

Zona sud-vestică, mai însorită, este iluminată printr-o singură fereastră. Lumina verii răzbate tumultuoasă înăuntru şi, de departe, pe jumătate înfundat, se aud maşinile trecând în viteză pe şosea. În partea de sud-est, cele două ferestre au fost restaurate, cu ancadramente din piatră, realizate în stil renascentist. Ca să ajungi la încăperile de la subsol (cea mică – boltită, iar cea mare – acoperită cu un planşeu de grinzi), trebuie să te strecori pe sub arcadele deschise în partea de nord-est. Istoricii spun că moşia din Ilia a fost amintită pentru prima dată acum 800 de ani, pe când se afla în proprietatea dinastiei Akos. Două sute de ani mai târziu, moşia avea să fie moştenită de o altă familie nobiliară: Dienesi. O ramură genealogică separată, provenind tot din familia Akos. Moşia a fost deţinută de membrii clanului nobiliar Dienesi, până la moartea lui Laszlo Dienesi, undeva prin anul 1575, acesta nemaiavând moştenitori de parte bărbătească. Încă din anul 1468, documentele istorice atestă apariţia unui castellum în proprietatea familiei – o fortificaţie de sine stătătoare, pătrată sau dreptunghiulară, de mici dimensiuni, asemănătoare cu turnurile castrelor romane.

Se caută un om de arme şi, mai ales, de încredere

La mijlocul secolului al şaisprezecelea, după căderea Timişoarei şi a Lipovei (în 1552), atenţia principilor din Transilvania şi a ordinelor, se îndreaptă spre Ilia. Aceasta, împreună cu localitatea Brănişca, aflată în imediata apropiere, devin fortificaţii de graniţă, pe cursul Mureşului de Jos. Dieta a votat de mai multe ori pentru finanţarea proprietarilor, şi, după înţelegerea făcută cu principele Istvan Bathory, aceasta a decis că era nevoie ca noul proprietar să fie, în primul rând, un om de încredere, dar şi un bărbat cu experienţă în lupte. Astfel, a fost ales Farkas Bethlen din Ictar, care a trăit 60 de ani: din 1530, până în 1590. Farkas Bethlen a primit moşia pe când avea 46 de ani. Cât timp a fost proprietarul moşiei, primul proprietar din familia Bethlen a urgentat construirea fortăreţei cu patru bastioane, care era apărată de o poartă cu pod mobil şi înconjurată de un şanţ cu apă. Colţul de sud al fortăreţei, cunoscută astăzi doar din documentele vechi, a fost întărit prin ridicarea clădirii pe care o cunoaştem astăzi ca fiind chiar Bastionul Roşu. Denumirea acestuia, spun tinerele care ne ghidează, vine de la faptul că frescele de pe faţadă fuseseră pictate, folosindu-se cu predilecţie culoarea roşie. De-a lungul vremii, bastionul a fost folosit atât ca locuinţă, cât şi ca depozit de muniţie. El se asemăna cu celelalte bastioane şi fusese ridicat în stil italian. Totuşi, în timp ce toate celelalte bastioane aveau şi turnuri, Bastionul Roşu, graţie poziţiei mai protejate, a căpătat destinaţia de locuinţă şi depozit, fiind prea puţin axat pe observare şi pază.

Faţada era considerată partea sudică, cea dinspre Deva, iar poarta bastionului de odinioară era situată în partea sud-estică, pe direcţia drumului principal care permite astăzi accesul turiştilor în monument.

Asemănător castelului de la Făgăraş

Cea mai bună dovadă pentru perioada de construcţie este ancadramentul uşii, cu inscripţia lui Farkas Bethlen, datată în 1582, dar şi ferestrele, foarte asemănătoare cu geamurile duble, construite la castelul de la Făgăraş. Construirea şi extinderea fortificaţiilor va fi continuată în secolul al şaptesprezecelea, în vremea lui Gabriel Bethlen. În acea perioadă, moşia de la Ilia se afla în proprietatea fratelui principelui, groful Ştefan Bethlen. Şi tot fratele mai mic al principelui, Ştefan, avea să fie cel care va depune un monument din piatră, cu inscripţie şi emblemă, care după demolarea turnului a ajuns în colecţia de antichităţi a colegiului reformat din Aiud, dar după incendiul din 1794 a fost pierdută pentru totdeauna.

Anii 1658-1661 aveau să schimbe soarta cetăţii din Ilia. Turcii se răspândiseră pe tot cursul de jos al Mureşului, de aceea stările transilvănene au ordonat demolarea cetăţii.

Practic, a fost dispusă demolarea celorlalte trei bastioane, dar şi zidurile din piatră ale cetăţii, tocmai pentru ca aceasta să nu poată servi drept adăpost şi bază militară pentru garnizoana turcească de la Lipova.

Alte două familii moştenitoare

Aceasta devenise pradă uşoară pentru duşmani, aşa că îşi pierduse utilitatea de altădată. 1.670 a fost anul în care cetatea de la Ilia a fost pusă la pământ. Singura excepţie a fost Bastionul roşu şi clădirea porţii, care au rămas în picioare până în zilele noastre. Aceasta nu putea să fie folosită ca fortificaţie, ci doar ca locuinţă. Bastioanele demolate, ale căror ruine existau încă în prima jumătate a secolului al optsprezecelea, au fost înlocuite de moştenitorii lui Istvan Bethlen cu o palisadă. În 1685, moştenitorul Istvan Thokoly avea să-şi piardă toate moşiile din Transilvania. Castelul de la Ilia şi un sfert din moşie au fost donate de Mihaly Apafi propriului său fiu.

Un inventar foarte vechi, din 1640, arată că în interiorul centurii exterioare de protecţie se aflau două clădiri de locuinţă: una veche, cu două etaje şi turnuri cu câte două camere, plus o clădire mai nouă – un conac cu mezanin. Proprietarul, însă, nu a locuit niciodată în Bastionul Roşu. Penultimul proprietar al moşiei avea să fie baronul Bornemissza, iar conacul construit de acesta s-a folosit, până la începutul anilor nouăzeci, cu destinaţia de spital.

Expoziţie de castele transilvănene

Astăzi, monumentul istoric Bastionul Roşu, una dintre clădirile importante din judeţ care păstrează istoria minorităţii maghiare, a fost reabilitat şi găzduieşte o expoziţie în memoria principelui Gabriel Bethlen. Născut în 1580, acesta a fost crescut de unchiul lui, Andras Lazar, şi a fost mai întâi aprod la curtea principelui. De la vârsta de 16 ani începe să ia parte la bătălii: campania lui Sigismund Bathory din Muntenia, asediul Timişoarei, bătăliile de la Şelimbăr, Teiuş şi Braşov. Pe când avea 23 de ani, este exilat în curtea paşei de la Timişoara, apoi la Belgrad şi la Smederevo. Trei ani mai târziu ajunge comite de Hunedoara, iar la 28 de ani este ales consilier al principelui Gabriel Bathory, pentru ca, la numai 33 de ani, la Edirne, cu sprijinul turcilor, să candideze la tron şi să fie ales de Dieta de la Cluj principe al Transilvaniei. Pentru vizitatori, Bastionul Roşu adăposteşte în această perioadă o expoziţie în imagini, cu construcţii realizate, fortificate, extinse sau reabilitate în timpul principelui Gabriel Bethlen. Expoziţia reuneşte fotografii cu palatul de la Alba Iulia, cetatea şi bastionul Bethlen din Oradea, ruinele castelului din Vinţu de Jos, dar şi bastioanele şi Turnul Roşu ale Castelului de la Făgăraş, castelele din Blaj, Iernut, Medieşu Aurit, Miercurea Ciuc, Lăzarea şi, desigur, Castelul Corvinilor de la Hunedoara.

Ada Beraru
www.replicahd.ro